Copyright 2019 - Custom text here

"Un om fără egal"

Relaţia fiu-tată dintre Isus Hristos şi Dumnezeu

Ioan 10:30-42


* Cu acest studiu încheiem capitolul 10, capitolul "păstorului cel bun", al "uşii", cât şi al trăsăturilor principale ale urmaşilor adevăraţi ai lui Isus ilustrate prin metafora oii. Mai avem promisiunea siguranţei veşnice date tuturor celor ce şi-au pus vieţile în mâna Lui.

* O coincidenţă extraordinară! Aceste evenimente relatate aici de Ioan se presupune că s-au petrecut pe data de 25 Octombrie - luna evreiască Chişleu - considerată data adevărată a naşterii lui Isus, nu 25 decembrie! Cu ocazia sărbătorii Înnoirii Templului, ce avea loc la aceeaşi dată. Ce dată este astăzi? Nu am premeditat nimic. Cum de facem tocmai astăzi studiul lucrurilor petrecute pe aceea dată cu aprox.2000 de ani în urmă, nu ştiu!

În acest ultim pasaj al cap.10 asistăm la o nouă tentativă de linşare a lui Isus.

Afirmaţia lui Isus că ar fi una cu Tatăl era pentru Iudei o mare blasfemie, cea mai mare.

Era considerată invazia de către un om a locului care-i aparţinea doar lui Dumnezeu în minţile lor. Legea lor prevedea pedeapsa prin uciderea cu pietre pentru blasfemie: Lev.24:16. S-au pregătit să facă aceasta literar (greacă) punând mâna pe pietre.

Cazurile din Legea lui Moise în care era prevăzută uciderea cu pietre:

- Încălcarea Sabatului. (vai de Adventiştii care nu respectă Sabatul într-un totul!): Num.15:32-35
- Instigarea la idolatrie: Deut.13:6-10
- Refuzul de asculta de autorităţi, din mândrie: Deut.17:12
- Neascultarea de părinţi: Deut.21:20-21
- Jertfe idoleşti: Lev.20:2
- Chemarea duhurilor celor morţi, vrăjitorie, ghicit (spiritism, mediumism): Lev.20:27
- Pentru omor: Lev.24:17
- Pentru curvie şi adulter: Deut.22:21
- Pentru hulă/blasfemie: Lev.24:10-16

"Mişna" - o carte de comentarii rabinice asupra Legii lui Moise - a mai adăugat la cazurile prevăzute a se pedepsi cu moartea şi...

- furtul unui vas sfinţit din Templu
- sau intrarea la slujbă a unui preot necurat (avem relatarea unui preot târât afară de colegii lui şi omorât cu bâte!)

Deci, reacţia Iudeilor (cine sunt Iudeii?) în acest moment nu era lipsită de precedent. Au mai făcut aşa şi în alte ocazii. Cu toate acestea fapta lor rămâne ilegală din punctul de vedere al Legii lui Moise. Propria lor cunoştinţă a legii trebuia să-i oprească înainte să cerceteze cazul. În plus, sfidau autorităţile romane care au interzis ca evreii să-şi facă singuri dreptate.

Iudeii erau foarte "opăriţi" din cauza afirmaţiei Lui Isus. Totul ar fi fost satisfăcător pentru ei dacă în a-i asigura pe ucenicii Lui că nu vor pieri ar fi spus că nimeni nu-i poate smulge din mâna Lui, sau din mâna lui Dumnezeu, de unde El pretinde că a venit. Dar a afirma că El şi Dumnezeu sunt una şi că aceasta este baza siguranţei veşnice pe care o oferea ucenicilor Săi, era prea mult pentru ei. Astfel, ei au fost gata să-l omoare fără să-i dea şansa să se apere singur. Ei lăsau deoparte procedura şi luau Legea în mâinile lor. Se făceau singuri "judecători ai Legii"

OBSERVAŢIE: Aceasta este caracteristica comună a tuturor sistemelor spirituale abuzive: nu mai aplică Matei 18:15-17 ("Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş")

Elemente demne de observat:

- Ioan spune "iarăşi" în vers.31, arătând că au mai încercat înainte să-l omoare cu pietre: vezi, 8:59.

- "au luat pietre" : înseamnă că au adus din alt loc. Că au cărat acolo pietrele, din altă parte. În "pridvorul lui Solomon", un loc adăpostit, nu se găseau pietre. Au trebuit să iasă din Templu şi să aducă pietrele de afară! Ce zel! Au dorit să-l omoare la locul faptei. Omor cu premeditare.

- "pietrele deja zburau în aer"(!?) : în vers.32 şi 33 se spune "aruncaţi" şi "aruncăm", nu "vom arunca". Este posibil ca ei să fi început să arunce deja cu pietre asupra Lui.

Isus îi întrerupe şi îi mustră pentru ce fac. Cu siguranţă, El nu a fost o victimă care a pierdut controlul asupra situaţiei.

Aceasta este ultima vizită a lui Isus la Ierusalim, înainte de răstignirea Lui (vezi, G.Campbell Morgan, comentariu asupra lui Ioan). Este începutul perioadei de ostilitate a lucrării Sale pământeşti. Se înmulţeau atentatele iudeilor la viaţa Lui, care în cele din urmă vor culmina cu crucificarea Lui. Cu toate acestea acum nu-i venise "ceasul" şi nu a fost o victimă neajutorată, lăsată în voia soartei:

Fapte 2:22-24 "Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, deslegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea..."

Totul era plănuit de Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea noastră! Isus nu a fost un accident şi nici nu a murit ca o victimă ci Tatăl l-a dat pentru mântuirea noastră. Sper să apreciem aceasta, primindu-l pe Fiul şi încrezându-ne în El!

"Eu şi Tatăl una suntem" - Argumentul suplimentar al siguranţei oferite de Isus

După exprimarea celei mai mari promisiuni de asigurare enunţată vreodată ("în veac nu vor pieri, nimeni nu le va smulge din mâna Mea,...şi nici din mâna Tatălui Meu, El este mai mare decât toţi" - v.28, 29) şi în continuarea idei Sale, Isus spune: "Eu şi Tatăl una suntem" (v.30). Acesta este un argument în plus pentru ca acea asigurare să aibă sens: nu doar că nimeni nu-i va smulge din mâna Lui, sau a Tatălui, pe cei ce-i aparţin, pentru că El este cel mai puternic, ci şi pentru că El şi Tatăl erau una.

Le răspunde amintindu-le că a făcut multe fapte bune, "pentru care dintre ele doreau acum să-l omoare?"

Ostilităţii lor Isus le răspunde cu trei argumente:

1. Argumentul faptelor Sale
2. Argumentul identităţii Sale
3. Argumentul scripturii

1. Argumentul faptelor sale - toate zilele vieţii Lui, Isus şi le-a petrecut făcând ce este bine. Fapte ce evident veneau de la Dumnezeu. Pentru aceste fapte doreau ei să-l omoare? Deşi ştia de ce vroiau ei să-l omoare, totuşi El doreşte să le amintească de faptele Sale şi să le atragă atenţia asupra lor, pentru că erau ieşite din comun. De aceea, dacă nu credeau că El vine de la Dumnezeu, măcar să-i cerceteze faptele şi să vadă că acestea dovedeau că El nu era un om obişnuit. Că era un om fără egal!

Lucrările Sale, o demonstraţie a uniunii Sale cu Tatăl

Acestea El le numeşte "lucrări". De ce? Poate vrea să atragă atenţia asupra faptului că El a săvârşit fapte neobişnuite, ieşite din comun, ce nu stăteau în puterea oamenilor să le facă. Să dea vedere orbilor, să-i facă pe şchiopi şi ologi să umble, etc. Să omoare ei acum pe cineva care a făcut asemenea fapte miraculoase? Nu indicau aceste fapte că El era mai mult decât un om? Că acestea erau o demonstraţie a uniunii (a relaţiei Sale speciale) Sale cu Tatăl?

Parafrază: "Nu vă cer să-Mi acceptaţi cuvintele, ci faptele!"

Aplicaţie: Care dintre noi poate spune acelaşi lucru ca şi Isus? Nu ştiţi că popii au învăţat poporul să asculte de ce spun ei şi să nu se uite la ce fac? Pe când Isus spune că faptele Lui sunt cele care de fapt declară de unde vine El. La fel ar trebui să stea lucrurile şi pentru noi.

Ce fapte facem noi care să le amintească oamenilor că suntem creştini?

Trăim în aşa fel încât ei să-şi amintească de Tatăl nostru din cer şi să-l laude datorită nouă?

Viaţa lui Isus, lucrările sale, toate sunt cuprinse în enunţul fratelui de sânge al lui Isus, devenit apostol al cauzei Sale: "credinţa fără fapte - este moartă - este inutilă (zadarnică)" (Iacov 2:17, 20). Să fi dedus aceasta Iacov din cea văzut la fratele lui? Foarte probabil!

Autorul acestei evanghelii are grijă să ne arate că faptele neobişnuite ale lui Isus dezvăluie originea lui divină:

Ioan 5:20 Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: "Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.

Ioan 5:36 Dar Eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan; căci lucrările, pe cari Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea, pe cari le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis.

Ca şi creştin faci "întocmai" ca Tatăl?

Ioan 10:32 Isus le-a zis: "V-am arătat multe lucrări bune, cari vin de la Tatăl Meu: pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în Mine?

Posezi tu această "recomandare" convingătoare? Că ai fost trimis de Tatăl?

Ioan 10:36-37 Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl.

Ai o purtare ireproşabilă?

Ioan 14:10 Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe cari vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.

Este purtarea ta cel mai convingător argument pentru ca alţii să ajungă să creadă în Isus?

Ioan 15:24-25 Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări, pe cari nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. "V-am spus", le-a răspuns Isus, "şi nu credeţi. Lucrările, pe cari le fac Eu, în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine.

Ai tu o astfel de mărturie clară şi incontestabilă?

Isus îi obliga pe aceştia să se confrunte cu lucrările Sale pentru că acestea arătau că între El şi Tatăl exista o relaţie naturală. Acestea demonstrau (mărturiseau) că erau ale Tatălui Său, şi fiindcă El le săvârşise, ei trebuiau să înţeleagă că El nu era doar un om. Era totuna cu Dumnezeu. Nu puteau să-l omoare cu pietre. Nu era vinovat de blasfemie. El era un om fără egal!

Sursa lucrărilor Sale

Observaţi atenţia cu care Isus afirmă că faptele Sale (vezi, Ioan 14:10) le-a făcut Tatăl. Cum El atribuie tot ceea ce a făcut Tatăl, şi nu îşi însuşeşte nimic din gloria Lui Dumnezeu. Ce putea să însemne acest lucru, pe lângă demonstraţia de umilinţă? Nu adeverirea Lui ca Fiul lui Dumnezeu, necreeat ci singurul născut de la Tatăl, singurul aflat în sânul Lui, care este Dumnezeu binecuvântat în veci?

Fapte 2:22 "Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi..."

Prin cine a putut Dumnezeu Tatăl să săvârşească atât de nestingherit lucrările sale pline de putere, dacă nu doar printr-unul ca El, de fel, (natură) dar altul? Prin care dintre toţi oamenii care au trăit vreodată a putut Dumnezeu să facă tot ce vrea? ("Marele" Sai Baba făcea cenuşă! El nu a vindecat vreodată un orb, sau un paralizat!) Nici unul! Doar prin Isus. El este mai mult decât un om!

"Lucrări" are şi un sens larg: 8:46 - poate privi toată viaţa Lui - "Cine dintre voi mă poate osândi de păcat?"

Din nou suntem puşi faţă-n faţă cu faptul că Iudeii l-au înţeles. Nu l-au crezut dar cu siguranţă l-au înţeles în ce-a vrut să spună. El le răspunde la cererea lor de a-şi dezvălui identitatea, dacă este Mesia, sau nu, iar lor nu le place deloc ceea ce spune. Prin ce-a spus El a depăşit nişte simple pretenţii mesianice. El susţine identitatea de natură cu Dumnezeu. Ceea ce Mesiei îi era caracteristic. Iar asta i-a înfuriat nespus. Astfel ei îi răspund că motivul ostilităţii lor nu era pretenţia lui mesianică, ci pretenţia Lui inconfundabilă la divinitate. Au înţeles foarte clar ce spunea. (Ioan 10:33)

Cu toate acestea au refuzat să accepte mărturia faptelor Lui care demonstrau fără tăgadă divinitatea Lui. Le-au ignorat. L-au ignorat pe omul ce nu umbla de 38 de ani dar acum o face. Pe cel ce nu vedea dar acum vede, doar din cauza orbirii lor cauzate de interpretarea îngustă a Sabatului. Orbiţi de tradiţii nefondate, încătuşaţi de concepţii false, şi de ideii deformate despre Dumnezeu, Iudeii îl acuză de hulă şi că se dă drept Dumnezeu.

2. argumentul identităţii sale - El afirmă că este într-adevăr Fiul Lui Dumnezeu. Ca şi răspuns la atacurile lor Isus spune că este Fiul Lui Dumnezeu.

Afirmaţia "Eu şi Tatăl, una suntem", dezvăluie o relaţie de cea mai profundă esenţă, ce nu poate fi înţeleasă deplin de om.

Unitatea de esenţă dintre Isus şi Dumnezeu Tatăl este fundamentul multor doctrine ce-l privesc pe Isus: Trinitatea, dumnezeirea, eternitatea, etc.

Doctrina Dumnezeirii lui Hristos este întemeiată pe o astfel de afirmaţie pentru că El nu putea să împărtăşească toate atributele Dumnezeirii dacă nu exista această unitate de făptură sau natură cu Dumnezeu Tatăl. Fără ca să fie una cu Tatăl Isus nu putea să fie nici etern, nici egal cu Tatăl, nici atotputernic ("toată puterea în cer şi pe pământ" Mat.28:18), nici Mântuitor înviat din morţi şi nici Dumnezeu binecuvântat în veci (Rom.9:5)!

"Una cu Tatăl"

Expresia "una", folosită de Isus pentru a indica relaţia lui cu Tatăl are genul neutru, în limba greacă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că relaţia lui cu Tatăl nu consta în uniunea persoanelor (unul şi acelaşi - o binecunoscută monstruozitate teologică: sabelianism, modalism, etc.), nici doar din unitatea voinţei, sau a lucrării (Martorii lui Iehova - arianism - etc.), ci din unirea naturilor. El era de aceeaşi esenţa ca şi Tatăl, adică Dumnezeu. Expresia a fost folosită pentru a se identifica în natură cu Tatăl. Era un fel de a spune că este Dumnezeu, nu Tatăl, ci Fiul.

v.36 cum ziceţi voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume? Şi aceasta, pentru că am zis: ,Sunt Fiul lui Dumnezeu!

Faptul că Iudeii au luat pietre arată că au înţeles limpede ce vrea să spună Isus. Că au înţeles afirmaţia Lui. Ce-a spus le-a fost destul de clar încât să înţeleagă că El a pretins uniunea cu Dumnezeu Tatăl şi că este de aceeaşi natură cu El.

Lucrul acesta a fost bine perceput "greşit" de iudei căci iată raţiunea pe care ei o oferă pentru încercarea lor de a-l ucide:

"Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, te faci Dumnezeu" (V.33)

De fapt, ce-a spus Isus? Că este Fiul, nu Tatăl!

"Sfinţit" are sensul de a fi pus deoparte pentru o slujbă, sau pentru un anume scop. Este ceea ce Dumnezeu a făcut cu Fiul înainte de venirea Lui în lume. El nu a avut nevoie de jertfe pentru "sfinţire":

Evrei 10:5-9

De aceea, când intră în lume, El zice: "Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: "Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!" După ce a zis întâi: "Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat", (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: "Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule."

I. Odată, să stabilim care este această relaţie: ...

II. Apoi să vedem la ce concluzii ne conduce aceasta.

Doctrina relaţiei de Fiu dintre Isus şi Dumnezeu Tatăl implică următoarele:

- o distincţie atemporală de personalitate dintre Fiul şi Tatăl. El este Fiul etern aşa cum Tatăl este etern, dar nu totuna, ca persoană, cu Tatăl.

- o identitate de natură cu Tatăl: Dumnezeu

- o împărtăşire a tuturor atributelor Dumnezeirii


Studiul Evangheliei După Ioan | următoarea pagină
Studii Biblice

f t g m

4050 Manzanita Ave Carmichael, Ca 95608
ph# (916) 487-8738
Copyright © 2009-2017 Elim Trinity Church