Copyright 2019 - Custom text here

Moartea lui Ştefan

„Şi aruncau cu pietre în Ştefan, care se ruga şi zicea: «Doamne Isuse, primeşte duhul meu!» Apoi a îngenuncheat şi a strigat cu glas tare: «Doamne nu le ţinea în seamă păcatul acesta!» Şi după aceste vorbe a adormit.“ (Faptele Apostolilor 7.59-60) Ne este de folos, nouă tuturor, să ne aducem aminte de faptul că viaţa noastră este ca un abur, care se arată scurt timp, iar după aceea dispare. Deoarece deseori uităm acest lucru, oamenii lumii trăiesc liniştiţi, iar creştinii merg fără griji pe drumul lor. Dacă nu avem privirea îndreptată spre revenirea Domnului, atunci asemănarea cu lumea mănâncă sufletul nostru ca şi cancerul. Dacă ai bogăţii în această lume, atunci gândeşte-te că nu poţi rămâne aici şi nu-ţi lega inima de confortul adus de bogăţie. Dacă dimpotrivă, trăieşti modest şi suferi sub povara sărăciei, atunci nu fi întristat din pricina aceasta, căci aceste întristări uşoare sunt trecătoare şi nu sunt demne să fie comparate cu slava care ne aşteaptă. Priveşte lucrurile aşa ca şi cum n-ar fi. Gândeşte-te că tu eşti o parte a unei mari procesiuni, care avansează permanent; alţii vin şi pleacă dinaintea ochilor tăi, îi vezi, dispar, iar tu înaintezi spre o altă lume, o lume reală. Este înţelept să vorbim despre ultimele ore ale vieţii noastre pe pământ, să zugrăvim înaintea ochilor noştri plecarea noastră şi să fim gata să păşim înaintea marelui tron de judecată. Este datoria noastră să ne pregãtim lampa pentru Mire. Suntem chemaţi să fim totdeauna gata şi să aşteptăm revenirea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos sau somaţia, care ne va spune că trupul se va reîntoarce în pământ, iar duhul trebuie să se ducă la Dumnezeu, care l-a dat. Moartea lui Ştefan ne va ajuta în studiul nostru, dacă cu ajutorul Duhului Sfânt ne vom îndrepta gândul la faptul că şi noi va trebui să adormim. Aceasta este singura moarte a unui martir, despre care este relatat amănunţit în Noul Testament. Duhul Sfânt ştia că vor fi mulţi martiri înainte de a se încheia istoria Adunării. Este singura moarte, cu excepţia aceleia a Domnului nostru, care este relatată aşa de detaliat în Noul Testament. Desigur, ni se spune şi despre moartea altor sfinţi, dar ce au zis ei atunci când au murit şi ce au simţit atunci când au părăsit această lume, nu ne-a rămas scris. Duhul Sfânt a ştiut că niciodată nu va lipsi moartea sfinţilor şi plecarea triumfală a lor acasă. El a ştiut că pentru poporul lui Dumnezeu acestea sunt realităţi zilnice. În afară de aceasta, poate că Duhul Sfânt a vrut prin această tăcere a Sa să ne facă să înţelegem să nu dăm prea multă importanţă modului în care moare un om, ci mai mult modului sãu de viaţă. Să trăim aşa cum a trăit Domnul Isus, aceasta ar trebui să ne preocupe. O moarte triumfală poate fi o cunună, dar o viaţă sfântă este capul care poartă această cunună. Ascultarea de poruncile Domnului atât timp cât suntem în viaţă, aceasta ar trebui să fie misiunea noastră cea mai importantă. Mărturia morţii este partea noastră în clipa morţii. În clipa morţii este necesar harul morţii; în prezent însă, misiunea noastră primordială este să obţinem harul care ne face apţi să aplicãm învăţătura lui Dumnezeu, a Mântuitorului nostru, în toate lucrurile.

Clipa plecării acasă

Observăm că moartea lui Ştefan a avut loc în timpul când era în plină activitate. El a fost numit diacon în adunarea din Ierusalim şi avea grijă ca darurile să fie împărţite în mod corespunzător la săraci, mai ales la văduvele de origine greacă. El şi-a împlinit misiunea spre deplina mulţumire a întregii adunări şi a făcut o lucrare foarte folositoare, prin care le-a fost permis apostolilor să se dedice lucrării propriu-zise, pe care o aveau de făcut, rugăciunii şi vestirii Cuvântului. Nu este un lucru de mică importanţă, dacă noi putem să purtăm povara altuia, şi astfel acela se poate dedica unei lucrări mult mai importante, pe care noi nu suntem în stare s-o facem. Dacă, de exemplu, eu nu pot să vestesc Cuvântul, dar pot să preiau din grijile altuia, care poate vesti Cuvântul, şi astfel el poate să vestească mai mult Cuvântul, atunci este ca şi cum eu însumi aş vesti Cuvântul. Grija pe care o purta Ştefan pentru cei săraci, a contribuit şi la evitarea certurilor şi a despărţirilor. Dar Ştefan, ca vestitor al Cuvântului lui Dumnezeu, a înfăptuit şi o lucrare sfântă, şi aceasta cu mare putere; el era plin de credinţă şi de Duhul Sfânt. El stă pe paginile istoriei Bisericii din timpul acela ca unul din căpeteniile ei, aşa că duşmanii Evangheliei au recunoscut influenţa sa remarcabilă şi au făcut din el ţinta urii lor, căci ei erau plini de mânie faţã de toţi aceia care făceau bine. Ştefan era în primele rânduri ale oştirii lui Dumnezeu, şi de acolo a fost răpit! „O taină!“ spun unii. „O taină mare!“ spun eu. Fraţii mei, cine doreşte să fie luat într-un alt moment? Nu este bine să fii luat purtând armura, atât timp cât mai eşti de folos? Cine doreşte să rămână până când este mai mult o povară decât un ajutor? Dacă suntem chemaţi în timp ce suntem în plină activitate, atunci să ne supunem mulţumitori. El a fost luat când era pe înălţimea activităţii lui, când mulţi s-au întors la Dumnezeu prin vestirea Cuvântului făcută de el şi când prin credinţa lui au fost făcute minuni. Părea să fie necesar Adunării. Este bine că Dumnezeu învaţă pe poporul Său, cât de mult poate face El printr-un om pe care El l-a ales. Pe de altă parte arată că El nu este dependent de nici un om, ci că El poate să-Şi facă lucrarea chiar şi fără cel mai bun lucrător în via Sa. Dacă viaţa noastră poate să fie o învăţătură, iar această învăţătură a fost însuşită, dacã moartea noastră poate să fie o altă învăţătură, atunci este bine să trăieşti şi este bine să mori. Lăsaţi-mă să fiu cules atunci când lucrarea mea este ca grâul - aşa cum a fost în visul lui faraon cei şapte ani cu recoltă bogată - şi nu într-un timp când vântul de răsărit m-a uscat şi am devenit neroditor! Dacă Dumnezeu este proslăvit prin luarea noastră acasă, nu este bine atunci? Dumnezeu poate chiar să fie mai mult proslăvit, atunci când ne pune deoparte, ca să arate Adunării Lui că El poate lucra şi fără slujitorii Lui de până acum, punând pe alţii în locul lor! Fericit este mesagerul care împlineşte voia stăpânului său atât prin prezenţa, cât şi prin lipsa lui! Dar moartea lui Ştefan a fost însoţită de dureri şi suferinţe neobişnuite pentru carne şi sânge. El n-a murit fiind înconjurat de prieteni care-l plângeau, ci de duşmani care scrâşneau din dinţi împotriva lui. Nici o cântare sfântă nu a înviorat camera lui de moarte, ci strigătele şi urletele unei mulţimi de oameni înfuriate răsunau în urechile lui. Lui nu i s-a pregãtit o perină moale, ci numai pietre tari şi îngrozitoare. Lovit şi zdrobit de o ploaie de pietre, a adormit şi s-a trezit în sânul Domnului său. Fraţilor, aceasta este o mare mângâiere pentru noi, căci dacă el a putut să moară într-o pace şi bucurie desăvârşită, în triumf, cu cât mai mult ne putem noi aştepta să plecăm în pace! Deoarece noi nu vom avea astfel de însoţitori groaznici în ultimele ore ale vieţii noastre, nu putem noi atunci spera că vom fi sprijiniţi şi întăriţi de prezenţa Domnului şi Stăpânului nostru? Dacă Ştefan a adormit atunci când era lovit de o ploaie de pietre, atunci putem spera că noi vom adormi în pace în credinţa în Isus, atunci când cei sfinţi vor fi adunaţi în jurul patului nostru ca să ne spună adio. Vreau să vă atrag în mod deosebit atenţia că ultimele clipe ale lui Ştefan au fost clipe liniştite, paşnice, pline de încredere şi bucurie. El nu a fãcut nici un fel de concesii, atunci când le-a vorbit ascultătorilor lui înfuriaţi. El le-a spus în mod simplu adevărul, cu autoritate, ca şi cum le-ar fi vorbit pe placul lor. Atunci când ei s-au înfuriat, el a rămas fără frică. Nu şi-a retras cuvintele şi nici nu le-a îmblânzit, ci în deplină credincioşie faţă de Domnul său nimerea direct în inima lor. Conştient fiind că este ultima lui predică, a folosit sabia cu două tăişuri a Cuvântului lui Dumnezeu şi a străpuns inima lor. Nu s-a interesat de faptul că ei îşi încruntau frunţile şi scrâşneau din dinţi. Era liniştit ca şi cerul deschis deasupra lui, şi a rămas aşa şi atunci când l-au scos afară din cetate. Când l-au scos pe poarta cetăţii şi şi-au dezbrăcat hainele, ca să-l omoare cu pietre, nu a rostit nici un cuvânt de frică şi nu a scos nici un strigăt de groază. A stat drept şi şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu; când a fost ameninţat să cadă sub lovitura primelor pietre, a îngenuncheat – nu ca să trezească milă, ci ca să ceară îndurare de la Domnul său pentru ucigaşii lui. Apoi a închis ochii şi „a adormit“, ca şi un copil care este obosit şi adoarme pe braţul mamei lui. Crede deci: dacă rămâi în Hristos, aşa se va întâmpla şi cu tine. Vei rămâne liniştit şi atunci când vor veni primii mesageri ai morţii. Atunci când medicul va da deznădăjduit din cap, inima ta va fi plină de încredere; dacă prietenii tăi vor fi trişti, tu nu vei lua parte la durerea lor. Am plâns, atunci când ne-am născut, cu toate că toţi cei din jurul nostru erau veseli. Noi vom zâmbi, atunci când vom muri, în timp ce toţi cei din jurul nostru vor plânge. Deseori creştinul care moare este singurul care în acele momente rămâne liniştit. În timp ce vorbeşte despre ceea ce simte şi speră, va trece lin dincolo în slavă. De ce să ne aşteptăm la altceva? Dumnezeul lui Ştefan este Dumnezeul nostru. Şi noi avem credinţa lui Ştefan, şi noi o putem dovedi cu aceeaşi putere şi tărie. Duhul Sfânt locuieşte în noi, aşa cum a locuit şi în Ştefan, şi dacă El nu se poate arăta în noi tot aşa de plin de putere, atunci este numai necredinţa noastră care Îl împiedică! Dacă avem credinţă ca şi Ştefan, atunci vom avea aceeaşi linişte a sufletului ca şi el, atunci când va sosi ora hotărâtă pentru noi. Fraţilor, să nu ne fie frică de moarte, ci să mergem înaintea ei fără nici un pic de teamă! Ştefan era într-o stare foarte înaltă. Din lunga lui cuvântare constatăm că era complet umplut de Dumnezeul său şi era foarte preocupat de istoria poporului Israel. Nu le-a vorbit concetăţenilor lui fiind umplut de mânie, ci Dumnezeul lui i-a luat toate gândurile în stăpânire. Le-a spus cum Dumnezeu l-a trimis pe Iosif, dar poporul s-a ridicat împotriva lui şi cum Dumnezeu L-a trimis acum pe Isus, iar iudeii au devenit trădătorii şi ucigaşii Lui. A avut compasiune în inima lui pentru ei, dar cu toate acestea a simţit împreună cu Dumnezeu cum este respins de oameni. Observaţi că sufletul lui Ştefan era preocupat numai cu lucrurile spirituale. Presupun că Ştefan a avut un respect profund faţă de Templu. Primii creştini iudei au avut toţi un anumit respect faţă de Templu, dar Ştefan a spus: „Dar Cel Prea Înalt nu locuieşte în locaşuri făcute de mâini omeneşti.“ Este remarcabil faptul că atunci când cei sfinţi sunt aproape de moarte sunt foarte puţin preocupaţi de lucrurile care pentru alţii sunt de o deosebită importanţã. Ce sunt formele pentru un muribund, pentru un om care este gata să-L întâmpine pe Dumnezeul său? Orice formă a slujbei divine, pe care o face un om cât timp este sănătos, şi micile detalii ale învăţăturii, pe care el odinioară a pus un deosebit accent, par de mică valoare în comparaţie cu lucrurile mari, spirituale, esenţiale, atunci când el intră în veşnicie. Cel sfânt devine tot mai spiritual, pe măsură ce se apropie moartea, căci el se apropie de acel oraş, despre care Ioan spune că „nu am văzut nici un Templu în el“. Fraţilor, este un lucru mare să devenim spirituali, să creştem până când coaja oului formelor se sparge şi se varsă conţinutul! Ştefan a părăsit acel respect superstiţios, a cărui mană este încă pe mulţi creştini. El s-a închinat lui Dumnezeu, care este Duh, în Duh şi Adevăr. Este clar că Ştefan s-a ridicat mai presus de orice frică omenească. Ei au căscat gura la el şi au ţipat la el, dar cât l-au impresionat prin aceasta? Trebuia să sufere din mâna oamenilor brutali, afară din cetate, moartea unui făcător de rele, dar aceasta nu l-a speriat. Faţa lui strălucea de o bucurie negrăită; nu arăta ca un om care era dus la execuţie, ci ca unul care mergea la nuntă. Arăta mai degrabă ca un înger nemuritor, decât ca unul care era condamnat la moarte. Fraţilor, aşa se va petrece cu toţi cei credincioşi! Astăzi ne temem de oameni care nu sunt mai mult decât un vierme; astăzi suntem aşa de slabi, încât ne lăsăm conduşi de părerile semenilor noştri şi ascultăm de vocile prietenoase, care ne sfătuiesc să vorbim cu precauţie despre anumite lucruri, ca nu cumva să întristăm pe unul sau pe altul. Dar cu cât devenim mai apţi pentru cer, cu atât mai mult desconsiderăm orice compromis şi simţim că trebuie să vorbim direct pentru adevăr, pentru Dumnezeu, pentru Hristos, chiar dacă din pricina aceasta va trebui să murim. Cine suntem noi, ca să ne temem de un om care va muri şi pe care Biblia îl numeşte un vierme? În acele momente, Ştefan nu mai avea nici un fel de grijă. El era un diacon, dar nu a spus: „Ce vor face aceşti oameni sărmani? Cum le va merge văduvelor? Cine va îngriji de cei orfani?” Nu a spus nici măcar: „Ce vor face apostolii, căci de acum încolo nu-i voi mai putea ajuta în lucrare?“ Nici un cuvânt în acest sens. El a vãzut cerul deschis şi s-a gândit mai puţin la comunitatea care rămânea în urma lui, cu toate că o iubea din toată inima. El a încredinţat Adunarea, care era în luptă, Căpeteniei ei. El însuşi a fost chemat să facă parte din Adunarea triumfătoare. El a auzit trâmbiţa sunând: „Sculaţi-vă şi porniţi!“ Iată, el s-a supus acestei solicitări! Fericiţi sunt oamenii aceia care pot să lepede astfel grijile lor şi sã intre în odihnă! De ce să nu fie şi cu noi aşa? Domnul nostru a condus Adunarea Sa, înainte de a ne naşte noi. El nu va ajunge la încurcătură dacă ne cheamă acasă; şi de aceea nu trebuie să ne neliniştim, ca şi cum noi am fi deosebit de importanţi, iar Adunarea s-ar distruge, dacă îi lipsim. Ştefan nu avea nici o ură ascunsă. Rugăciunea lui a fost cu adevărat duhovnicească: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!“ Daniel era înaintea lui Belşaţar şi a văzut cântarul cu care a fost cântărit şi a fost găsit uşor. Tot aşa, şi Ştefan a văzut cântarul dreptăţii. Omorârea lui era ca o greutate mare pusă pe talerul cântarului împotriva iudeilor furioşi. Talerul cobora, iar el parcã striga: „Doamne, nu le pune păcatul acesta pe talerul lor!“ El nu putea spune, aşa cum a spus Mântuitorul: „Ei nu ştiu ce fac!“ Căci ei ştiau foarte bine, căci prin vorbirea lui au fost tulburaţi, aşa încât şi-au astupat urechile, ca să nu audă mai multe. Dar el s-a rugat, în măsura în care a putut-o face potrivit cu adevărul, în timp ce îşi dãdea duhul. Orice copil al lui Dumnezeu să dea la o parte orice ură ascunsă, ba chiar mai mult, să nu permită să ia naştere o ură ascunsă. Să nu păstrăm în inima noastră amintiri cu privire la rău, ci să iertăm în fiecare zi, aşa cum nouă ne este iertat în fiecare zi; şi cu cât ne apropiem mai mult de moarte, cu atât mai mult să crească dragostea faţă de aceia care ne urăsc, căci prin aceasta vom putea dovedi că suntem pregătiţi pentru cer. Ca să încheiem cu descrierea morţii sale, vom mai spune că Ştefan a murit ca unul care a biruit. Numele lui era Ştefan sau „cunună“, şi cu adevărat, în acea zi, el nu a primit numai cununa, ci a fost şi cununa Adunării, fiind primul martir al ei. El a fost biruitorul, nu duşmanii lui. Ei i-au omorât trupul cu pietre, dar sufletul lui i-a biruit. Nu era în puterea lor să-l intimideze, privirea lui liniştită i-a umplut de mânie. El a mers acasă la Dumnezeul său, iar duşmanii lui nu i-au putut răpi nimic din ce avea pe drumul lui într-acolo. El a biruit prin Acela care l-a iubit. Acestea sunt unele din caracteristicile care ne atrag atenţia la plecarea lui Ştefan, şi sper ca ele să se regăsească şi la noi. Dumnezeu să ni le dăruiască, iar noi vrem să-I dăm toată cinstea pentru aceasta!

Trăsături deosebite ale plecării sale acasă

Ştefan era în mai multe privinţe plin de Isus: L-a văzut pe Isus, L-a chemat, s-a încrezut în El şi L-a imitat. Mai întâi: L-a văzut pe Domnul Isus. Martirul s-a uitat spre cer şi a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu. Mai întâi, Ştefan a fost probabil în sala de consiliu a sinedriului, dar viziunea părea să fi dat la o parte acoperişul şi să fi deschis porţile cerului. Se spune că a văzut pe Fiul Omului. Acesta este singurul loc din Scriptură în care Isus este numit de un altul aşa cum El Însuşi S-a numit, „Fiu al Omului”. El Însuşi S-a numit deseori aşa, „Fiu al Omului“; acesta era numele obişnuit pe care El Şi l-a dat. Dar ucenicii Lui nu L-au numit aşa. Probabil, slava lui Mesia cel respins, pe care a primit-o ca Om, a fost gândul primordial care trebuia trezit în sufletul lui Ştefan, ca să-l asigure că slujitorul prigonit va birui, tot aşa cum Domnul lui cel dispreţuit a triumfat. Totdeauna este bine să-L privim pe Domnul nostru glorificat, dar cu această ocazie a fost deosebit de potrivit, căci Domnul Însuşi i-a atenţionat pe duşmanii Săi: „De acum încolo veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu.“ El a spus aceste cuvinte aceloraşi oameni, care îl auzeau pe Ştefan mărturisind că aşa este. Ştefan L-a văzut pe Domnul său stând în picioare; în mod obişnuit, Domnul este descris ca şezând. Dar a fost ca şi cum Domnul a simţit împreună cu Ştefan şi S-a sculat ca să vină mai aproape de slujitorul Său care suferea, ca să-l întărească şi ca să-l primească, atunci când lupta se va sfârşi. Locul pe care Domnul L-a ocupat, este „la dreapta lui Dumnezeu”. Ştefan a văzut în mod clar strălucirea de nedescris a slavei veşnice, pe care nici un ochi omenesc n-o poate vedea; şi în această slavă, el L-a văzut pe Fiul Omului pe locul de dragoste, de putere şi de onoare, onorat şi adorat. Când este vorba de moartea noastră, dragi prieteni, probabil că nu va trebui să ne aşteptăm să vedem ce a văzut Ştefan. Dar credinţa are o mare putere în asemenea momente. Faptul că Domnul Isus stă pe tron, este totdeauna aşa, şi atât timp cât suntem convinşi că El este la dreapta lui Dumnezeu, este de puţină importanţă faptul dacă noi Îl vedem cu ochii noştri fireşti, căci credinţa este înfăptuirea a ceea ce sperăm, o convingere despre lucrurile care nu se văd. Fraţilor, dacă credinţa voastră este tare, atunci când este vorba de moarte, Îl veţi vedea pe Domnul Isus la dreapta lui Dumnezeu, şi aceasta va alunga orice frică de moarte de la voi! Veţi gândi: dacă Omul Isus Hristos este acolo, atunci şi eu, care sunt reprezentat prin El acolo, voi fi acolo. Voi învia din morţi, puterea Sa veşnică şi dumnezeirea Lui mă vor ridica acolo unde este El, căci mi-a promis: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreunã cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu.“ Îndrăznesc să merg mai departe. Prin observaţiile făcute, sunt convins că sfinţilor care mor nu li se dă mai puţin, ci mult mai mult decât atunci când trăiesc în credinţă. Mult mai des decât noi, ne putem imagina, sfinţilor care pleacă acasă li se oferă în ora plecării acea imagine supranaturală a strălucirii divine. Am auzit oameni simpli, cu pregătire medie, vorbind despre ceea ce au văzut în ultimele ore ale vieţii lor într-un mod în care m-au convins că ei nu şi-au luat expresiile din cărţi, ci ei trebuie să fi văzut ceea ce relatau. Era o prospeţime în descrierea pe care o făceau, încât m-au convins că vedeau ceea ce îmi spuneau. Bucuria care lua naştere din aceasta, predarea în voia lui Dumnezeu, răbdarea cu care purtau suferinţele, erau dovezi elocvente pentru aceasta: nu erau sub influenţa unei imaginaţii, ci au fost cu adevărat în stare să privească după perdea. Trupul în slăbiciunea lui, dacă am voie să spun aşa, devine un mediu vaporizant, ceaţa se împrăştie, perdeaua întunecată se subţiază, slava cerească devine realmente vizibilă. Cât de puţin se va teme un om de moarte sau cât de puţin se va preocupa de suferinţele lui, atunci când are înaintea ochilor pe Hristos! Ştefan L-a strigat pe Domnul Isus: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!“ Creştinii care mor nu sunt neliniştiţi de întrebările privitoare la dumnezeirea lui Hristos. Dragă prieten, avem nevoie în moarte de un Mântuitor atotputernic şi divin. Noi dorim ca Domnul, „Dumnezeu preamărit în veşnicie“, să fie alături de noi în acele clipe serioase, ca să ne scape. De aceea Ştefan L-a strigat pe Domnul Isus şi L-a adorat. El nu a amintit nici un alt mijlocitor. O, tu martir al lui Dumnezeu, de ce nu strigi „Ave Maria! Sfântă fecioară, vino şi ajută-mă!“ De ce nu te rogi sfântului Mihail şi tuturor celorlalţi îngeri? Nu, grozăvia închinării la sfinţi şi la îngeri nu era încă descoperită în zilele vieţii lui, iar dacă ar fi fost prezente, el le-ar fi desconsiderat. „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.” Nu citim nici că el a spuns vreun cuvânt despre faptele bune făcute de el, despre milostenile, predicile şi minunile sale. Nu, L-a strigat pe Domnul Isus şi s-a predat în totul Lui. O, fraţilor, este bine să trăieşti şi să mori având încrederea pusă numai în Isus! Când în seara aceasta vă veţi pune în pat şi vă veţi gândi liniştiţi la plecarea voastră şi vă veţi întreba dacă sunteţi pregătiţi să muriţi, nu veţi avea linişte până când inima voastră nu va sta la picioarele crucii şi veţi vedea sângele scump al Mântuitorului şi în smerenie veţi crede că el a făcut pace cu Dumnezeu. Ce a făcut Ştefan după aceea? S-a încrezut în Domnul Isus şi şi-a pus încrederea numai în El. Citim că a zis: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!“ El a simţit că duhul lui era gata să părăsească trupul lui ca să intre în lumea veşnică. Poate că a venit peste el un fior de veneraţie naturală atunci când s-a aflat în faţa tainei mari, aşa cum vine peste noi atunci când ne gândim că vom fi dezbrăcaţi şi că va trebui să depunem învelitoarea cu care ne-am familiarizat a corpului nostru. Dar el şi-a încredinţat duhul în mâinile lui Isus, şi toată teama, toate grijile au dispărut. Acum toate acestea erau pentru el lucruri trecute. Nu s-a mai rugat pentru sine, ci pentru duşmanii lui. Apoi a închis ochii şi a adormit. Aceasta este sublima şi simpla artă de a muri. Încă o dată luăm sufletul nostru şi îl punem în mâna străpunsă şi credincioasă a Aceluia care poate să îl păzească, şi atunci ştim că totul este în siguranţă. Dacă L-am văzut pe Domnul Isus, L-am chemat şi ne-am încrezut în El, este uşor să murim. Să observăm că moartea lui Ştefan este o reproducere a morţii lui Isus. Să ne rugăm ca şi moartea noastră să fie tot aşa. Ea a fost în împrejurări mai favorabile: Isus a murit afară, înaintea porţii, şi Ştefan a murit la fel. Isus a murit rugându-Se, Ştefan la fel. Isus a murit spunând: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!“ Ştefan s-a apropiat de Dumnezeu prin intermediul Mijlocitorului şi a spus: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!“ Hristos a murit rugându-se pentru ucigaşii Lui; la fel a făcut şi Ştefan: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!“ Deci, dacă moartea noastră trebuie să fie un tablou al morţii lui Isus, de ce să ne fie atunci teamă? Este dorinţa noastră ca să fim asemenea Lui. Este bucuria noastră ca să suferim împreună cu El, şi cu siguranţă va fi o bucurie deplină să murim împreună cu El. Vedeţi, iubiţi fraţi, că moartea lui Ştefan L-a proslăvit pe Hristos şi L-a reflectat. Nimeni nu putea pune la îndoială al cui chip şi a cui pecete purta Ştefan. Dacă viaţa noastră este aşa, atunci şi moartea noastră va purta aceeaşi pecete. Lăsaţi ca viaţa voastră să fie o viaţă cu Isus, o rugăciune spre El, o încredere în El, o imitaţie a vieţii Lui, atunci veţi fi asemenea Lui şi la plecarea voastră. Aşa cum aţi nădăjduit în El în împrejurările grele ale vieţii voastre, tot aşa Domnul va fi cu voi şi în clipele morţii.

Ce ne dorim

Din plecarea lui Ştefan deducem ceva cu privire la modul de a muri, şi aceasta avem dreptul să ne-o dorim. Mai întâi este de dorit ca viaţa şi moartea noastră să fie dintr-o singură turnare. Ştefan a fost plin de credinţă şi de Duhul Sfânt cât timp a trăit şi a fost plin de Duhul Sfânt când a murit. Ştefan a fost curajos, viteaz, liniştit şi calm cât timp a fost în viaţă şi tot aşa a fost şi sub ploaia de pietre. Este trist când relatarea morţii unui om nu se potriveşte cu viaţa lui. Mă tem că multe cuvântări ţinute cu ocazia înmormântărilor au produs pagube mari prin cuvintele de măgulire aduse, oamenii rostind adevãrul, zicând: „Este deosebit de interesant: n-am ştiut niciodată că cel mort a fost un sfânt, până în momentul când am auzit această relatare la moartea lui.“ Este rău să mori dintr-odată, ca şi cum ai fi împins pe o altă linie. Este mai bine să treci de la o treaptă a harului la alta, şi astfel să aluneci dincolo în slavă. Ar trebui să murim în fiecare zi, în fiecare dimineaţă, înainte de a merge la micul dejun. Să păstrăm permanent înaintea ochilor toate acestea, în aşa fel ca atunci când vom ajunge să murim, să nu mai fie nimic nou pentru noi. S-ar putea ca moartea să fie tivul vieţii, dar el să fie făcut din aceeaşi bucată ca şi întreaga ţesătură. O viaţă din pământ nu poate fi unită cu o moarte din aur. Nu putem spera ca la prânz să mâncăm împreună cu lumea, iar seara cu Dumnezeu. Să locuim în fiecare zi în casa Domnului. În continuare este deosebit de dorit, ca moartea să fie încheierea întregului traseu al vieţii noastre, piatra de încheiere a clădirii vieţii. Când omul adoarme, să nu mai fie nimic necesar de făcut pentru a încheia lucrările lui. Iubiţi fraţi, este aşa cu voi? Să presupunem că astăzi vei muri pe scaunul tău. Ar fi viaţa ta încheiată sau ar fi asemenea unui stâlp rupt la mijloc? Sunt unii care în viaţa lor de afaceri au neglijat unele lucruri importante. De exemplu, nu şi-au făcut testamentul şi prin această delăsare vor da naştere la multe necazuri copiilor lor. Unii creştini nu şi-au pus în ordine afacerile lumeşti, ci au fost lejeri, dezordonaţi şi delăsători. Când ajung să moară, sunt prezente multe probleme, care îngreunează moartea. Whitefield obişnuia să spună seara, când se ducea în pat: „N-am lăsat nici măcar o pereche de mãnuşi puse într-un loc nepotrivit; dacă voi muri în noaptea aceasta, toate lucrurile mele sunt în ordine, cele pentru timpul de acum şi cele pentru veşnicie.” Acesta este stilul de viaţă cel mai bun, când moartea, vină când va vrea – la miezul nopţii, dimineaţa sau la prânz – este de dorit, asemenea sfârşitului unei cărţi, căreia i-am scris deja ultimele rânduri. Ne-am sfârşit alergarea şi am slujit generaţiei noastre, iar adormirea noastră este încheierea potrivită vieţii noastre. Fie ca moartea noastră să nu fie însoţită de nelinişte şi grabă mare; aceasta ne-ar împiedica să fim gata. Sunt anumiţi oameni care vor să călătorească cu trenul şi ştiu aceasta cu o lună înainte de a călători, dar care totuşi cu o oră înainte de plecare sunt în plină agitaţie. Cu toate că ştiu exact ora de plecare, nu pot să fie câteva minute mai devreme în gară, ci în mare grabă sar în ultimul moment în vagon. Alţii mor în modul următor: Este ca şi cum au avut multe de făcut şi au fost permanent în agitaţie, iar pe lângă aceasta au avut parte de puţin har, aşa că ei au putut fi mântuiţi „ca prin foc“. Când creştinii lumeşti mor, este foarte mult de împachetat, înainte ca să fie gata de plecare. Dar un creştin adevărat stă gata încins; el ştie că are de călătorit. Nu ştie exact când, dar stă cu bastonul în mână. El ştie că Mirele va veni în curând, şi de aceea are lampa pregãtitã. Acesta este modul corect de a trăi şi de a muri. Să ne ajute Duhul Sfânt să fim gata. Dacă îngerul morţii nu ne surprinde, atunci plecarea acasă nu va fi ceva neobişnuit, ci va fi foarte simplă. Bengel, cunoscutul autor, nu şi-a dorit să moară într-o paradă spirituală sau într-o scenă senzaţională, ci ca unul care este chemat din birou să vină la uşa de la intrare. Rugăciunea i-a fost ascultată. Aproape până în momentul când a simţit că vine moartea a corectat manuscrisele lucrărilor sale. Nu este aceasta bine? Tot aşa a fost şi sfârşitul venerabilului Beda. A murit pe când a terminat traducerea Evangheliei după Ioan. „Scrie repede“, a spus el, „căci a venit timpul să mă reîntorc la Acela care m-a creat.“ „Stimate domn”, a zis elevul, „lipseşte o propoziţie.“ „Scrie repede“, a spus venerabilul bărbat. Tânărul a adăugat imediat: „S-a terminat!“ Iar Beda a răspuns: „Ai spus bine, acum totul s-a terminat.“ Şi a adormit. Aşa aş dori să mor şi eu. Aşa îşi doreşte fiecare creştin. Noi dorim să schimbăm locul, nu lucrarea. După ce I-am slujit aici jos Domnului nostru, suntem chemaţi acolo sus; şi mergem. Trebuie să fie o chestiune îngrozitoare, când unul care se numeşte creştin, moare plin de căinţă pentru lucrările sale neterminate şi ocaziile pierdute. Este trist, dacă trebuie să spui: „Trebuie să părăsesc clasa de la şcoala duminicală înainte de a-i atenţiona serios pe copii, ca să fugă de mânia viitoare.“ Ar fi trist pentru voi ca într-o zi să plecaţi acasă şi să spuneţi: „Am ţinut ultima predică, dar ea nu a fost aşa de aspră şi de potrivită ca să-L proslăvească pe Dumnezeu sau ca să fie de folos semenilor mei.“ Poţi fi fericit la sfârşitul unei vieţi irosite? O, fraţii mei, nu trăiţi în aşa fel, ca moartea să vă fie ceva greu! Ar fi trist să fii chemat împotriva voii tale, asemenea unui fruct care nu a ajuns la coacere. Mărul care nu este copt se ţine strâns de ramură, şi aşa sunt mulţi care sunt legaţi de bogăţiile lor şi sunt lipiţi de lucrurile lumii, încât este nevoie de o forţă mare de tragere, ca să-i poţi despărţi de lume. Fructul care a ajuns la coacere atârnă, nu stă strâns legat de ramură, şi atunci când vine o mână blândă ca să-l ia, cedează uşor, ca şi cum el însuşi ar vrea să fie cules. Dumnezeu să vă ferească să fiţi strâns lipiţi de lucrurile pământeşti, ca astfel moartea să nu fie ceva violent şi plecarea voastră ceva care să vă îngrozească. Fraţilor, noi nu vrem să murim în aşa fel încât să fie nesiguranţă cu privire la locul unde mergem; şi totuşi veţi muri aşa, dacă trăiţi aşa. Dacă nu aveţi siguranţa mântuirii, atunci să nu vă aşteptaţi că ea vă va fi oferită pe patul de moarte. Deci, prietenul meu drag, dacă durerea creşte, este probabil din cauză că tu suferi de deprimare, de aceea mai întâi ai nevoie de o credinţă tare pentru mângâierea proprie. Vrei tu ca prietenii tăi să plece de la patul tău de moarte şi să spună: „Sperăm că este mântuit, dar noi ne îndoim de mântuirea lui!“? Whitefield a spus, atunci când cineva i-a zis „Aş dori mult să aud mărturia ta pe patul de moarte!“: „Nu, după toate probabilităţile eu nu voi da nici o mărturie pe patul de moarte.“ „De ce nu? “ a întrebat celălalt. „Deoarece eu depun mărturie în fiecare zi pe care o trăiesc, şi de aceea nu va fi nevoie să depun mărturie atunci când voi muri.“ Acest om al lui Dumnezeu a vestit Cuvântul până în ultima după-masă, apoi s-a pus în patul său şi a murit. Nimeni nu a avut nevoie să întrebe: „Ce a zis el atunci când era pe moarte?“ O, nu, ei ştiau ce a zis când el era încă în viaţă, şi aceasta a fost cu mult mai bine. Lăsaţi ca mărturia voastră în viaţă să fie în aşa fel, încât să nu fie necesar să se întrebe pentru cine aţi trăit şi cui i-aţi slujit, fie că veţi vorbi sau nu în ultimele clipe ale vieţii voastre. În încheiere aş vrea să spun: dorim să murim în aşa fel, încât şi moartea noastră să fie folositoare. Eu sunt convins că moartea lui Ştefan are mult de a face cu convertirea lui Pavel. Aţi observat influenţa pe care a avut-o Ştefan asupra lui Pavel? Augustin a spus: „Dacă Ştefan nu s-ar fi rugat, atunci Pavel nu ar fi vestit Cuvântul.“ Eu nu spun că moartea lui Ştefan l-a convertit pe Pavel, departe de a face aceasta; această schimbare a avut loc prin influenţa divină, atunci când Pavel era pe drum spre Damasc. Dar ceea ce a văzut în martirajul lui Ştefan, a pregătit terenul ca să primească sămânţa bună. Mi se pare că Pavel şi-a luat mai târziu permanent textul din predica lui Ştefan. Citiţi acasă această predică şi vedeţi dacă nu este aşa. Ştefan a vorbit despre legământul circumciziei; aceasta a fost o temă mult iubită de Pavel. Atunci când era în Atena pe colina lui Marte şi vorbea oamenilor din Areopag, le-a spus: „Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini.“ El a spus aceleaşi cuvinte pe care le-a spus şi Ştefan. Ştefan, cel care murea, a fost sămânţa din care a ieşit Pavel. Ce privilegiu să mori în felul acesta, un Phönix se ridică din cenuşa noastră! Dacă noi înşine am lucrat eficient, atunci prin moartea noastră vor lua naştere lucrători mai mari decât am fost noi. Scânteia vieţii noastre care se stinge poate să aprindă lumina lui Dumnezeu dintr-un far, care răspândeşte razele Evangheliei departe în largul mărilor. Dumnezeu să facă, ca noi să slujim bine atât în viaţă, cât şi în moarte! A fost, cu siguranţă, un gând bun, atunci când un vestitor serios al Cuvântului lui Dumnezeu a spus ca sicriul lui să fie pus într-un loc în care sã poatã fi văzut de toată adunarea. Pe pieptul lui să pună o coală de hârtie, pe care să fie scrisă atenţionarea: „Gândiţi-vă la cuvintele pe care vi le-am spus atunci când eram la voi.“ Da, noi vrem să plecăm ca să spunem despre Isus, şi, dacă Dumnezeu ne ajută, să câştigăm suflete atât timp cât suntem în viaţă, dar şi prin moarte. Credinciosule iubit, iubeşte-i pe oamenii pierduţi şi roagă-L pe Dumnezeu ca să-i mântuiască! Voi, care nu sunteţi încă mântuiţi, vă implor să vă gândiţi ce se va întâmpla cu voi atunci când veţi muri. Dacă veţi muri în pace, cu toate că conştiinţa vă este împietrită, gândiţi-vă ce veţi face la judecată, atunci când această conştiinţă va deveni vie. Ce veţi face atunci când buzele Mântuitorului vor spune: „Duceţi-vã de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!“?

f t g m

4050 Manzanita Ave Carmichael, Ca 95608
ph# (916) 487-8738
Copyright © 2009-2017 Elim Trinity Church